Lucian Blaga:
Tudor Arghezi, Testament:
George Bacovia, Plumb:
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii aşezată în deschiderea volumului de debut al lui Lucian
Blaga, Poemele luminii (1919), se defineşte ca „ars
poetica” modernă şi anticipează concepţia metafizică pe care o va detalia în
lucrări filozofice 15 ani mai târziu.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o meditaţie filozofică, având profunde „accente
lirice, o confesiune elegiacă pe tema cunoaşterii, care poate fi paradisiacă,
misterul fiind parţial redus cu ajutorul logicii, al intelectului, al raţiunii
şi luciferică, ce potenţează misterul, îl revelează prin trăirile interioare,
prin imaginaţie şi stare poetică. Aceste idei poetice le exprimase Blaga
anterior în volumul Pietre pentru templul meu din
1919 - „Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l
lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai
mare” - şi ulterior în Cunoaşterea luciferică din
1933, volum ce a fost apoi integrat în lucrarea metafizică Trilogia cunoaşterii.
În
spirit modern, imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o
viziune artistică specifică filozofiei blagiene, prin cunoaştere luciferică,
altfel spus cunoaşterea Universului înseamnă potenţarea misterelor lumii prin
iubire, prin funcţia expresivă a metaforei revelatorii şi a elementelor de
recurenţă. Propriu oricărei arte poetice, lirismul subiectiv se manifestă şi în
această poezie, confirmând prezenţa eului liric prin mărcile lexico-gramaticale
reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I - „nu strivesc”, „nu ucid”,
„sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”, „eu”, „mea”, „mei”.
Structura
şi compoziţia textului poetic
Tema
Tema exprimă atitudinea
poetului-filozof de a proteja misterele lumii, izvorâtă la el din iubire, prin
iubire şi prin metafore revelatorii, prin imagini ce reliefează nu atât
diferenţa filozofică între raţional şi iraţional, cât relaţiile de opoziţie
dintre gândirea logică şi gândirea poetică. Ideea lirică exprimă în mod direct
concepţia despre potenţarea misterelor lumii şi cunoaşterea Universului prin
iubire, atitudine revelatorie care defineşte specificul metafizicii blagiene.
Titlul
Titlul
poeziei, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o
metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice, exprimând
crezul că datoria poetului este să potenţeze misterele Universului („corola de
minuni a lumii”), ci nu să le lămurească, să le reducă („nu strivesc”),
accentul punându-se pe confesiunea lirică („eu”). Reluarea titlului ca prim
vers al poeziei reprezintă incipitul. Demersul liric nu este conceptual, ci
poetic, Blaga susţinându-şi concepţia cu metafore revelatorii şi nu cu
argumente raţionale. Confesiunea lui se organizează în jurul unor relaţii de
opoziţie cu sens figurat: „lumina mea” - „lumina altora”, pronumele personal „eu”,
fiind cuvântul-cheie al întregii poezii, exprimând metaforic conceptul de
„cunoaştere”. Metafora revelatorie „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
exprimă concepţia eului liric despre cunoaştere, conţinutul său bogat în
sensuri fiind dat de semnificaţia cuvintelor care o compun: marca
morfosintactică a eului liric („eu”), verbul cu tentă de agresivitate la forma
negativă („nu strivesc”), sugerarea perfecţiunii („corola”) misterelor
universului („de minuni a lumii”). Eul liric pledează pentru potenţarea
misterelor universului, pe care nu doreşte să le lămurească pentru a nu strica
echilibrul perfect al acestuia.
Secvenţele
poetice
Prima secvenţă poetică defineşte
concepţia filozofică privind cunoaşterea luciferică prin verbele care resping
ferm agresivitatea atitudinii de lămurire a misterelor lumii - „nu strivesc”,
„nu ucid cu mintea / tainele ce le-ntâlnesc / în calea mea”. În ultimul vers al
secvenţei se revelează, prin enumeraţie, simboluri esenţializate ale misterelor
universului: natura înconjurătoare, viaţa, existenţa însăşi a universului
(„flori”); perceperea extaziantă, simţirea şi emoţia umană („ochii” sunt
oglinda sufletului); comunicarea prin cuvânt şi iubirea prin sărut („buze”) şi
moartea ca o componentă structurală a existenţei duale şi ciclice
(viaţă-moarte), care la Blaga nu este sfârşitul dramatic, ci constituie „marea
trecere” într-o lume superioară („morminte”). Marin Mincu este de părere că
„enumerarea atributelor lumii este făcută nu la întâmplare, că în ordine
crescândă a elementului de «mister» cuprins între ele”.
Următoarea secvenţă lirică exprimă
noţiunea filozofică de cunoaştere paradisiacă. „Lumina altora” este cunoaşterea
de care eul liric se detaşează cu fermitate, violenţa verbului „sugrumă” fiind
sugestivă pentru consecinţele pe care le-ar avea lămurirea misterelor care ar
distruge „vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric”. În relaţie de
opoziţie cu acest tip de cunoaştere este atitudinea eului liric relevată prin
conjuncţia adversativă („dar”), repetiţia pronumelui de persoana I singular
(„eu, eu”) şi mai ales opoziţia dintre „lumina altora”şi „lumina mea”, din care
reiese conceptul de cunoaştere luciferică, poetică.
Pentru valenţa persuasivă
(convingătoare) a acestei concepţii, eul liric apelează la comparaţia cu astrul
nopţii, „luna”, ale cărei raze albe plăsmuiesc difuz contururi tainice,
misterioase: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micşorează, ci
tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii”.
Secvenţa poetică următoare revine la
definirea cunoaşterii luciferice, proprie eului liric, care se confesează în
privinţa concepţiei sale despre ocrotirea misterelor lumii: „aşa îmbogăţesc şi
eu întunecata zare / cu largi fiori de sfânt mister / şi tot ce-i ne-nţeles /
se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari / sub ochii mei”. Marca morfosintactică a
verbului la persoana I singular - „îmbogăţesc” - accentuează atitudinea
sensibilă, iubitoare de perfecţiune a eului liric.
Modernismul
Modernismul
poeziei Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este
susţinut şi de structura compoziţională a textului liric în trei secvenţe
poetice corespunzând motivelor lirice, care sugerează cele două tipuri de
cunoaştere: luciferică şi paradisiacă, aflate în relaţii de opoziţie şi de
recurenţă.
Limbajul
şi expresivitatea textului poetic
Sugestia modernă a textului liric
este susţinută, în principal, prin conceptul „mister”, decelat (dezvăluit)
printr-o varietate de metafore revelatorii: „corola de minuni”, „tainele”,
„flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”, „nepătrunsul ascuns”, „adâncimi de
întuneric”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-nţeles”,
„ne-nţelesuri şi mai mari”.
Metafora filozofică „lumina mea /
sporesc a lumii taină” revelează cunoaşterea luciferică, încărcată de iubire,
aflată în relaţii de opoziţie cu „lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns”, care defineşte cunoaşterea paradisiacă, raţională, o ameninţare la
perfecţiunea misterelor lumii. Contrastul ideatic este marcat grafic prin
conjuncţia adversativă „dar”.
Comparaţia, construită cu motive
imagistice (raze, luna, taina, noapte, zare), „şi-ntocmai cum cu razele ei albe
luna/ nu micşorează, ci tremurătoare / sporeşte şi mai tare taina nopţii / aşa
îmbogăţesc şi eu întunecata zare” evidenţiază pregnant emoţia profundă a eului
liric, stimulată de magia tainelor universale. Epitetele în inversiune: „sfânt
mister”, „nepătrunsului ascuns”, „largi fiori” au rolul de a potenţa
încărcătura afectivă şi revelaţia în faţa misterelor lumii.
Confesiunea sinelui poetic excelează
în această creaţie prin repetiţia pronumelui personal „eu”, care esenţializează
şi sintetizează crezul artistic blagian şi a cărui reiterare demonstrează
apartenenţa poeziei la specia lirică „artă poetică”: „eu nu strivesc” (în titlu
şi incipit), „dar eu / eu”, „îmbogăţesc şi eu” şi „eu iubesc”. Expresivitatea
poeziei este realizată la nivel morfosintactic prin opoziţia negativ/afirmativ
a verbelor la persoana I singular şi la prezentul gnomic (care exprimă acţiunea
fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal), mărci care revelează
prezenţa eului liric, adept al cunoaşterii luciferice: „nu strivesc”, „nu
ucid”, „întâlnesc”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”.
Ocrotirea şi potenţarea afectivă a
misterelor lumii se află în relaţii de opoziţie cu demersul „altora” de a descifra
tainele universului, reflectare exprimată prin semantica brutală a verbelor „nu
strivesc”, „nu ucid” în contradicţie stridentă cu verbul la persoana a III-a,
„sugrumă”, care atentează la desăvârşitul echilibru al Universului. De altfel,
ideea filozofică centrală a poeziei - cunoaşterea înseamnă iubire - se poate
restrânge la primul şi ultimele două versuri: „Eu nu Strivesc corola de minuni
a lumii / [...] căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.
Conceptul de mister este ilustrat în
textul poeziei printr-o varietate de metafore revelatorii: „corola de minuni”,
„tainele”, „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”, „nepătrunsul ascuns”, „adâncimi
de întuneric”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-nţeles”,
„ne-nţelesuri şi mai mari”. Verbele care sugerează atitudinea iubitoare de
taine universale a eului liric - „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”,
„îmbogăţesc”, „iubesc” - se află în relaţii de opoziţie cu dorinţa altora de a
descifra misterele lumii, care „sugrumă” în acest fel desăvârşitul echilibru al
universului. Limbajul metaforic este îmbogăţit cu procedee artistice şi figuri
de stil.
Limbajul
metaforic
·
„eu nu strivesc /.../ şi nu ucid /
cu mintea tainele” - confesiunea poetului privind potenţarea misterelor
universului, pe care nu doreşte să le lămurească pentru a nu strica echilibrul
perfect al acestuia;
·
„corola” - misterele universului,
măsura binelui, a frumosului, sublimul perfecţiunii;
·
„de minuni” - revelaţia poetului în
faţa frumuseţii şi perfecţiunii lumii, în faţa misterelor universului;
·
„flori” - natura înconjurătoare,
viaţa, existenţa însăşi a universului;
·
„ochi” - simbol al sufletului
omenesc („ochii sunt oglinda sufletului”), al spiritualităţii omenirii în
esenţa ei;
·
„buze” - cu dubla semnificaţie de
sărut, iubire, dar şi de rostire, cuvânt, ca unic mijloc de comunicare;
·
„morminte” - moartea ca o componentă
structurală a existenţei duale şi ciclice (viaţă-moarte), care la Blaga nu este
sfârşitul dramatic, ci constituie „marea trecere” într-o lume superioară, dar şi
continuitatea omenirii prin aceea că trecutul s-a săvârşit în fiecare om
(„Sângele meu se trage înapoi în părinţi”);
·
„lumina altora” - cunoaşterea
paradisiacă, gândirea logică, raţiunea;
·
„nepătrunsul ascuns/ adâncimi de
întuneric” - universul misterios ce nu trebuie descifrat în esenţa tainelor
sale, ci trebuie ocrotit pentru a-i asigura echilibrul spiritual existenţial;
·
„lumina mea” - cunoaşterea
luciferică, poetică, sensibilă, iubitoare de perfecţiune;
·
„eu” - eul poetic, accentuând
confesiunea lirică;
·
structura antitetică a poeziei: „dar
eu”, „ci”, „lumina mea”, „lumina altora”; „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”,
„îmbogăţesc”, „iubesc”, „sugrumă”;
·
„largi fiori de sfânt mister” -
emoţia poetică, extazul în faţa revelării misterelor universului;
·
conceptul de mister este ilustrat în
textul poeziei printr-o varietate de metafore revelatorii: „tainele”,
„nepătrunsul ascuns”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfânt mister”,
„ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari”, iar ca simboluri esenţiale ale
universului misterios: „flori”, „ochi”, „buze” şi „morminte”;
·
cunoaşterea luciferică: „eu nu
strivesc”, „nu ucid”, „sporesc a lumii taină”, „îmbogăţesc şi eu întunecata
zare”, „se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”, „eu iubesc”;
·
cunoaşterea paradisiacă: „lumina altora
/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric”.
Limbajul
artistic
Limbajul artistic este determinat de
un plan filozofic secundar, nu există notarea unei stări de spirit sau o
descriere, ci poetul urmăreşte mereu revelarea unei idei printr-o comparaţie cu
lumea materială: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micşorează, ci
tremurătoare / sporeşte şi mai tare taina nopţii/ aşa îmbogăţesc şi eu
întunecata zare”.
Prozodia
Ineditul modern este realizat prin
aspectul versificaţiei, Blaga cultivând versul liber, cu metrica variabilă şi
ritmul interior determinat de. gândirea sa profund metafizică. Exprimarea ideii
într-o frază cu aspect sintactic, dar structurată în versuri albe se numeşte
ingambament. Blaga organizează versurile având în vedere accentele ideatice pe
cuvinte, esenţa conţinutului fiind exprimată în întreaga frază.
Finalul
Finalul poeziei se constituie într-o
concluzie ideatică de factură filozofică, eul liric argumentează din nou
atitudinea de adâncire şi de amplificare a misterelor lumii, „căci eu iubesc /
şi ochi şi flori şi buze şi morminte”.
Referindu-se la stilul înnoitor al
lui Lucian Blaga, Eugen Lovinescu afirma că poetul din Lancrăm este „unul din
cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu